Robba
Scucinà è manghjà : manere di lià si à u Mondu

31/05/2021

Ciuttendu à mezu i pranzi più sparti, si ponu ritruvà e traccie antichìssime d’una raprisintazione di i Lochi è i Tempi soi.
A sacralisazione cuncessa à a robba manghjata aiuta à capisce l’evoluzione d’una sucetà marcata da u valore d’una Robba ch’ùn si lasciava andà di male… È nè mancu ghjittà ! Stemu à sente à Ghjacumina Acquaviva Bosseur, antrupologa.

Manghjà si a robba viva da parà si di a Morte…
A cucina si prisenta da sistema compiu, un sistema di cummunicazione da induv'elle nàscenu e forme parechje di l’adattazione à i cuntesti geugràfichi è suciali. Cusì l’almanacchera di u Tempu, liatu strettu à a raprisintazione di a Fertilità è di a Morte, sò da sempre state pinsate da l’ Ecunumia.

Pè una sucetà agrupasturale i rìtimi naturali di e figliere o di e racolte, fàcenu i tramutimi stagiunali, à tempu à una sfruttera propia à u paese campato trà piaghja è muntagna. U calindariu Ghjulianu hè ghjuntu cù a cristianisazione è hà cusì ripigliatu à prò soiu, i rìtimi è i riti di passeghju liati à e suminere, di e racolte, o di e sighere…

U calindariu festivu hè puntillatu da pranzi è da robba simbòlica assai, è ci làscianu sente l’accunsentu trà di l’omi è u spaziutempu ch’elli càmpanu.

Un calendariu festivu
Pasqua, stagione di u rinnovu, chjama à raprisintà e forme di a rinàscita veranile, ch’ella sia vegetale, animale o minerale. A Robba cunsummata pè l’occasione ramenta a simbòlica di a vita pront’à vene : L’ove assuciate à e paste lèvite, saranu aduprate in stu filu. Amminteremu i Campanili, o i Caccaveddi ch’ellu s’offria, pè divuzione, à i zitelli è i giuvanotti ch’elli pòssinu fà a so Mirendella o a so Sciaccata u Luni di Pasqua. U chjerchju ch’elli prìsentanu ramenta a cuncipitura di a Vita ch’elli cunsàcranu, chjamendu in senu quellu cìculu novu à vene.
 
E frittelle cù a zucca, si ponu avvicinà di listessa significazione. Si ritruvaranu di più in Corti, oghje torna, da fistighjà u Ghjovissantu : A zucca hè racolta è scucinata in tempi di i Morti, Cù l’inzuccate per undettu, s’allòcanu tandu e granelle chì saranu poste di veranu chì vene, dopu manghjate u Ghjovissantu, ghjornu di a Morte di Cristu à tempu à quellu di e frittelle cù a zucca.. Eppuru e frittelle per i cunforti (ripasti funerali) èranu pruibiti da a Ghjesgia chì i ghjudicava troppu festivi. D’in fattu quella zucca, bella rossa, hè capace à tene si l’inguernata sana, finu à u veranu chì vene, è raprisenta cusì i Spiriti di i morti sempre pronti à vultà ci. A zucca raprisentarà cusì quellu fiatu supranu d'una divinità arcaica cristianizata da l'occasione, cuncipitu da forza di Vita preputente. Una vita chì, puru quand’ella pare trapprisente a Morte invernale, ferma pront’à turnà, sempiterna.

I Sangui, Ventri, oTrippe piene (stòmacu di u porcu o di una sgiocca ch’ùn dà più latte, sò empii à sangue è erbe, cipolle, è frutti secchi) si ritròvanu pè i Morti, è pè Natale, è ancu à l’occasione di certi Cunforti, o manghjerie (ripasti fatti in l’onore di un mortu dopu l’intarru).
Ci truvemu di pettu à una ritualisazione di a robba cunsummata da scugnurà a paura d’una Morte lunàtica, senza rinnovu pussìbule.
Da quellu ventre pò nasce una Vita nova, da a scannata di l’animale à a so ingullita, si circarà à piglià à prò soiu quellu canale chì porta a Vita. Ciò ch’ellu si aghjunghje à u sangue di l’animale ammenta dinù a ricchezza imbuttita, ch’omu piatta in corpu à l’animale. Si ripiglia cusì a simbòlica di una chjòppula fertile, chì piatta in senu un fruttu pront’à nasce, simbòlica vicina à quella di l’ove, frutti secchi o marini sigondu à i rughjoni.
 

U raportu à a morte
L’usu di e Manghjerie (ripasti funerali) hè statu pruibitu è a prisenza di l’animale cunsummatu per l’occasione ci porta à interrugà u nostru raportu à a robba salvàtica. A fiura di a carne palesa da certi vucerati si puderia inciartà una currispundenza significativa : à spessu di « u cibu di u sangue », traduce a vulintà di caccighjà a parsona rispunsèvule di a Morte di quellu ch’ellu si pienghje. Sò simbòlichi assai i verbi ammintati da quelle chjame accanite à a Vindetta :
« Tuccà, palpà, straccià di denti, sfracicà a polpa di quellu chì hà tombu. [1]

A spressione Purtà carne in bocca, ammintendu u spiazzamentu d’una persona morta puderebbe lascià sculinà una forma d’antrupuffagia arcàica. Si puderebbenu ritruvà à mezu à ‘ss’usi e vistiche affuscate d’un ritu primitivu cundannatu tantu è più, chì rende contu di un passu à mezu à una cuncipitura di u tempu cìclicu. Un cìculu, passu assicuratu, per via di u cunsummu carnaghju di u mortu.[2]

Sò stati piatti l’usi di i sacrifizii o di e Vindette, per via ch’elli èranu periculosi, vere tumbere umane, pudìanu inghjinnà un sborru dannificu pè l’òrdine suciale. Macaru, seranu di più accittati, i culti chì vulìanu celebrà l’ussami di un Santu.

« Issi esempii addunisciani, prucessiò, caccia è manghjarii chì vani insema. È volta sempri dinò a cridenza in estri vivi, in leia cù i morti, è incaricati di ‘ssi francà. Sò dopu, più o menu capiti com’è tali da la ghjenti, chì u pesu di a ghjesia hà affuscatu mori ‘ssi antichi cridenzi. A paura di a morti, u fattu ch’eddi siini pratichi sicreti è sucità iniziatichi, hà aiutatu à fà ni u duminiu di u Mali è di u Diavuli. Ma a caccia, a prucessiò è i Manghjarii, sò trè rituali di u spiccà di u corpu materiali, è di u francà di l’anima è di u spiritu.[3]

U focu da scucinà pò turnà sfocu di pettu à a Falcina (a Morte) o Mammapiera (a Fame)
In tempu di caristia, di l’osse è i fìschiuli (osse più lungarute) si tìranu i suchji, l’energie prime di a vita scorza. Hè cusì chì in tempu di guerra à u Salgetu si dice chì i paisani si facìanu passà un stessu schincu per cundisce tutte e suppe di u paese, ridichjulendu quasi pinsendu chì solu a miseria addunisce un paese. Spartera mischina, induve u sìntimu d’appartene vene nutrisce a cummunutà per via d’un rituale chì lea i fochi (e famiglie) è a poca robba d’un stessu paese.
 

[1]De Zerbi Ghjermana. Cantu Nustrale. CRDP, 1983.
[2]Fogacci Tonì. A Morra, u ghjocu di a parsona. Segni. Equipe anthropologie des sociétés et sciences des langages. Palazzu Naziunale, Università di Corsica, 1996.
[3]Thury-Bouvet Ghjasippina. A Petra sacra in l’imaghjinariu corsu. Doctorat Etudes Corses, Université de Corse, 1994.

Parà si di a Morte

Liatu à l’adopru di u focu, quellu di u sole si deve ramintà. Cun ellu, ramenteremu a carne di a capra, quella di u cignale è ancu certi pesci cum’è e ragnole o i mazzardi. Inariulati, è siccati à sulìa ‘sse polpe ghjuvàvanu da fà a Migiscia o Misgiccia. Una forma di salameria custudita, ella, à sole altu (sulleoni, sole d’istatina), è chì si pudia affumicà s’ell’ùn bastava in tempi di piossa. L’usu di l’affumichere o di a robba siccata à e grate o à u sole, hè liatu à u scorru di l’acqua (o di a vita di sta robba) capace à rivene à mogliu, o arrustita (s’ella hè grassa).

Petru Casanova ci prisenta quì u sintimu ch’ellu li ne ferma :
« La "misgiccia " demeure, dans la mémoire collective des Corses, comme la reviviscence d'une notion fortement ambivalente.
Archaïsme nutritionnel prisé des anciens bergers à l'estive; pitance crue de chair mal conservée, coriace et puante; relent de souffrance des galériens d'antan; denrée dédaignée, voire méprisée, par les nantis d'hier, la "misgiccia" reste encore pour ma génération l'emblème de "mal bouffe" d'un passé encore récent. Version typique du misérabilisme des demeurés "pasturacci", à effet antinomique pour la gente sédentaire de feues nos communautés villageoises. »

St’ùltime parulle ci làscianu sente quantu a robba cunsummata hà liatu una sucetà corsa à mezu à un’ecunumia pòvara in resistenza da pudè campà, è moltu più sprezzata da e culunisazione, è u valore cuncessu à a Robba ghjunta da u fora.

A cura, porsa, cù minuzia, à a robba è à u so cunsummu, trà interdetti è arricumandazione, hè pensata à partesi di un’almanacchera di a Vita o di u Tempu chì corre. Traduce, ss’almanacchera tradiziunale, una raprisintazione di u ciculu Vita-Morte-Rinascita. A morte chjama à esse accittata da passeghju à francà, si rode a vita di l’Omi, à a manera di l’Orcu, divinità antica di e nostre fole.
A paura di a fame vene liata quella di l’antrupuffagia, vera o simbolica, è prisente per lu mondu sanu, è si puderia cunsiderà quant’è una chjama individuale è cullettiva à scugnurà sta paura di una fine mischina. Per via di l’alimentariu si mette in sesta un rigiru chì lea l’omu à u sàlvaticu in lochi è tempi particulari.
Ci pare interessante u prupòsitu di u filosoffu Anselm Jappe in quantu à a sucetà capitalista ch’ellu dice autoffagia (autophage). Ci parla di a nicissità di sfrancà ci di un mudellu ecunòmicu capitalistu chì hà cunduttu l’omu à u fettiscìsimu. Segondu à ellu, l’omu averia cuncessu à pàrtesi di u 17èsimu, à u capitalìsimu una murale, un valore preputente chì taglia l’indivìduvu narcìssicu- fettiscistu (Narcissique - fétichiste) di l’idea di u scambiu à gratisi. Nasce tandu u sìntimu di dèbbita da rende, sempiterna. D’in fatti l’omu ùn hà più cuncessu listessu valore à a robba ch’ellu produce, è pianu pianu sarà di più prezzatu u tempu passatu à prò di sta pruduzzione, puru s’ellu circarà à pruduce sempre più in furia. Hè cusì chì stu sistema ecunòmicu d'appressu à Jappe purtaria a sucetà à manghjà si da per ella, sprezzendu u valore cuncessu à u so propiu travagliu à prò di un’ecunumia di a speculazione, è di a lògica finanziaria chì u si manghja.

Eccu la sacrificata quella Individualità raziunale, à nantu à l’altare di a rentabilità…
'Ss’individualità raziunale, tagliata di a sacralisazione di u Tempu (o di a robba Viva) pò esse cunsiderata da robba sacrificata oghje, è chjamarà cusì à un Cummunu novu, primurosu di un valore sacru da cuncede à a Vita. 
« Il ne s’agit absolument pas de réaliser quelque forme d’autogestion de l’aliénation capitaliste. L’abolition de la propriété privée des moyens de productions ne serait pas suffisante. La subordination du contenu de la vie sociale à sa forme-valeur et à son accumulation pourrait à la limite se passer « d’ une classe dominante » et se dérouler dans une forme « démocratique », sans pour autant être moins destructrice. La faute n’en incombe ni à la structure technique en tant que telle, ni à une modernité considérée comme indépassable, mais au « sujet automate » qu’est la valeur. »
Eccu l’Omu chjamatu à cunsiderà un valore novu cuncessu à a Robba soia :  un valore chì u liessi à a Vita chì u face, à ellu, quantu à u so ingiru, un valore chì purtessi in senu una vera mutazione antrupulogica.
 
 
 


 

 
 
 

Per andà più luntanu
Anselm Jappe, La société autophage : Capitalisme, démesure et autodestruction. La Découverte, 2020. 277 p.